Despre iubirea de sine din perspectiva Sfintilor Parinti

1823

 Filautia (iubirea de sine) este privita de multi Parinti drept izvorul tuturor rautatilor sufletului, maica tutror patimilor si in primul rand a celor trei patimi de capetenie, din care se nasc toate celelalte: gastrimarghia, arghirofilia si chenodoxia. “Dupa toate semnele, din aceasta se nasc cele dintai trei ganduri patimase, care sunt si cele mai generale: lacomia pantecelui, al iubirii de arginii si al slavei desarte”.

Exista o forma de filautie virtuoasa, care tine de firea omului, amintita de Hristos atunci cand vorbeste desre cea dintai porunca: “sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” (Mt 19, 19; 22, 39; Lc 10, 27), si care consta in a te iubi pe tine ca faptura a lui Dumnezeu, creata dupa chipul Lui, a te iubi deci in Dumnezeu si a-L iubi pe Dumnezeu in tine. Filautia ca patima este o pervertire a acestei cuvenite iubiri de sine si consta, dimpotriva, in “amorul propriu”, in sensul negativ al acestui cuvant, adica in iubirea egoista de sine, iubirea eului cazut, instrainat de Dumnezeu si indreptat spre lumea materiala, ducand o viata cu totul trupeasca, si nu una spirituala. Pentru acest motiv din urma, filautia este in general definita ca iubire trupeasca sau iubire patimasa fata de trup si fata de “aplecarile lui pacatoase”.

Sfantul Maxim Marturisitorul descrie procesul care-l duce pe om de la uitarea lui Dumnezeu la iubirea de sine, iar de la iubrea de sine la patima: “Necunoasterea cauzei celei bune a lucrurilor (…) l-a instrainat pe om cu totul de cunostinta de Dumnezeu si l-a umplut de cunostinta patimasa a lucrurilr ce cad sub simturi. Impartasindu-se deci omul fara masura de aceasta numai prin simtire, asemenea dobitoacelor necunvantatoare, si afland prin experienta ca impartasirea de cele sensibile sustine firea lui trupeasca si vazuta, a parasit frumusetea dumnezeiasca menita sa alcatuiasca podoaba lui spirituala si a socotit zidirea vazuta drept Dumnezeu, indumnezeind-o datorita faptului ca e de trebuinta pentru sustinerea trupului; iar trupul propriu legat prin fire de zidirea luata drept Dumnezeu, l-a iubit cu toata puterea. Si asa, prin grija exclusiva fata de trup, a slujit cu toata sarguinta zidirii in loc de a-I sluji Ziditorului. Caci nu poate sluji cineva zidirii daca nu cultiva trupul, precum nu poate sluji lui Dumnezeu daca nu-si curateste sufletul prin virtuti. Deci, prin grija fata de trup omul savarsind slujirea cea stricacioasa si umplandu-se impotriva sa de iubirea trupeasca de sine, avea in sine intr-o lucrare neincetata placerea si durerea.”

Pentru ca omul nu are o realitate autentica decat in Dumnezeu, iubindu-se pe sine in afara lui Dumnezeu, el nici nu se poate iubi cu adevarat, ci doar se amageste. Sfantul Teofilact al Bulgariei spune ca “iubitor de sine este cel care nu se iubeste decat pe sine, iar cel ce se iubeste numai pe sine nu are cu adevarat dragoste de sine.”

Nu numai ca, iata, cel iubitor de sine nici nu se iubeste cu adevarat, ci, fara sa stie, el chiar se uraste. Asa cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, “se umple impotriva sa de iubirea trupeasca de sine”. Intr-adevar, negandu-L pe Dumnezeu prin iubirea exclusiva de sine, omul ajunge sa nege insasi esenta firii lui, renunta la menirea sa dumnezeiasca si se rupe de izvorul adevaratei sale vieti, infaptuind, asa cum am vazut deja,  adevarata sinucidere spirituala. “Cu adevarat lucru infricosator este – spune Sfantul Maxim – si dincolo de orice osanda a omori cu voia viata data noua de Dumnezeu prin darul Duhului Sfant, prin iubira fata de cele stricacioase”. Astfel, omul inceteaza de a mai lucra virtutile – care stau in legatura cu orientarea sa spre Dumnezeu – si lasa sa intre patimile, sfasieri si suferinte de tot felul. Prin iubirea de sine si patimilie pe care le aduce ea, “viata oamenilor, spune Sfantul Maxim, a devenit plina de suspine, (ei) cinstind pricinile care o pierd (…) datorita nestiintei (…), si cei ce sunt de aceeasi fire se mananca unii pe altii ca fiarele”.

“Vai, iubire de sine, a toate uratoare!”, striga laolalta Evagrie, Teodor al Edesei si Ioan Damaschin: uratoare de Dumnezeu, de sine si de aproapele.

Uitandu-L pe Dumnezeu prin iubirea de sine, omul nu-si mai poate iubi cu adevarat aproapele, caci nu mai vede temeiul acestei iubiri si nu mai intelege legatura transcedentala care-i uneste pe toti oamenii intre ei si deci si cu sine. Filautia, prin lipsa ei de ratiune (adica prin neperceperea Logosului, principiu unificator al celor departate, si in acelasi timp prin separarea de El), naste dezbinarea celor care se afla in unire. Astfel, filautia sta la obarsia “dezbinarii care domneste intre cei uniti prin fire”. Din pricina ei, “s-a taiat firea ce unica in nenumarate particele”, spune tot el, adaugand: “iubirea de sine ne-a rupt la inceput prin placere in chip inselator de Dumnezeu si unii de altii; (…) ea a taiat in multe parti firea cea una”. Rupandu-se de ceilalti, prin iubirea de sine, omul isi sfasie propriile madulare. Or, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, “a-si sfasia madularele este lucrarea celui furios si nebun”.

 Nemaisesizand in aproapele realitatea lui profunda si incetand de a mai fi unit spiritual cu el, iubitorul de sine nu are parte de relatii autentice cu semenii sai. Astfel, intre el si ceilalti oameni se instaureaza relatii de suprafata, dominate de necunoastere si ignorare reciproca, insensibilitate, absenta comunicarii autentice, chiar si in situatiile de apropiere obiectiva, precum cele din cadrul familiei. Pentru cel iubitor de sine, ceilalti oameni inceteaza de a-i mai fi apropiati, frati ai sai, de vreme ce sunt fiii Aceluiasi Parinte si se impartasesc de o aceeasi fire, acestia devenindu-i niste straini si chiar mai rau: rivali si vrajmasi.

“Acolo unde exista iubire de Dumnezeu, nu mai este elin si iudeu, taiere imprejuri si netaiere imprejur, barbar si scit, rob ori liber, ci toate si intru toti Hristos” (Col. 3,11), “nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca” (Gal. 3,28). Acolo insa unde domneste iubirea de sine, dimpotriva, nu vedem decat dezbinare, impotrivire, rivalitate, invidie, gelozie, cearta, dusmanie, agresivitate, manifestari care sun roade ale acestei patimi, ca si neputinta de a trai laolalta, nedreptatea, inselarea si exploatarea unora de catre altii, uciderile si razboaiele.

Filautia apare, astfel ca profund patogena pe multe planuri si este privita de Sfintii parinti, atat in ceea ce priveste natura, cat si efectele sale, ca semn al omului lipsit de minte si ca fiind ea insasi nerationala si cu totul nebuneasca.

Efectele ei patogene se datoreaza faptului ca ea insasi este o boala, care consta in folosirea impotriva firii a unei tendinte firesti a omului, si anume iubirea de sine virtuoasa, legata indisolubil de iubirea de Dumnezeu si de aproapele. Astfel, Sfantul Maxim scrie “(Prin iubirea de sine) inselatorul diavol l-a despartit pe om de Dumnezeu si pe noi intreolalta, facandu-ne…sa parasim cugetul drept si sa impartim in modul acesta firea”.

Fragment din cartea „Terapeutica Bolilor Spirituale”, de Jean-Claude Larchet, Editura Sophia