Cu mult timp in urma, oamenii si animalele se intelegeau si traiau in pace si armonie. Aceste animale erau cu mult mai mari decat animalele din zilele noastre.
Apoi, a venit un moment in care noi, oamenii, ne-am uitat locul si am distrus aceasta armonie. Noi, oamenii, am inceput sa ne reproducem intr-un ritm alarmant si ne-am indreptat atentia catre productia de arme destinate uciderii animalelor: sulite, arcuri si sageti si capcane de toate tipurile. Am inceput sa vanam, nu doar pentru hrana, ci pentru pura noastra distractie.
Noi, oamenii, am ucis de asemenea multe animale din pura neglijenta, evitand sa ne oprim o clipa pentru a ne gandi la rezultatele actiunilor noastre. In timpul calatoriei noastre, nu am acordat atentie teritoriilor in care patrundem si astfel ca multe picioare mici si mari au fost zdrobite mortal sau mutilate.
Unii oamenii au mers atat de departe incat au inceput sa omoare animalele dintr-un sentiment de dezgust, indepartandu-se de la calea lor pentru a ucide un paianjen inofensiv. Era clar ca noi, oamenii, ne consideram a fi singurii care contam cu adevarat din intreaga creatie. Astfel, am continuat sa ocupam din ce in ce mai mult teritoriu pentru a ne construi orasele noastre, comportandu-ne ca si cand Pamantul nu mai are loc de nimeni altcineva in afara de noi.
Animalele au decis ca trebuie sa faca ceva in legatura cu aceasta problema umana. Ursii s-au intalnit separat de celelalte animale. Marele Urs Alb, prezidand consiliul a intrebat:
“ – Care este problema?
– Sunt acesti oameni; ne ucid fara discriminare.
– Cum ne ucid?
– Cu arcuri si sageti.
– Din ce sunt facute arcurile lor?
– Arcurile sunt facute din lemn de salcam si coarda arcului din intestinele noastre.”
