Autoterapia prin ganduri si fapte bune

Am cunoscut un batran care ajuta pe toti cei aflati in necaz sau suferinta, in masura posibilitatilor lui de pensionar, fara sa fie rugat si refuza orice recompensa, mai mult, atunci cand putea nici nu se deconspira. 

– Un gand bun imi este de-ajuns…mi-a raspuns la intrebarea mea.

Era tot timpul bine dispus, se simtea bine, intodeauna cand era confruntat cu o problema, intervenea ceva care o rezolva, indiferent de vreme sau situatie, nu lipsea niciodata de la liturghie si cand a murit la o adanca batranete pe chipul sau era o atata pace si fericire, incat ai fi crezut ca tocmai a pasit intr-o vale nepamantean de frumoasa.

Astfel am ajuns la “autoterapia prin ganduri si fapte bune”, care prin aplicarea ei in practica si-a dovedit eficacitatea dand, impreuna cu tratamentul naturist specific si nespecifc, rezultate pozitive ca sa nu scriu excelente.

Este cazul sa ma explic.

Dupa cum am aratat, trupul omului este dedublat de o energie denumita corp astral sau eteric, care are urmatoarele proprietati: intretine si da vointa de viata, poseda propria sructura spatiala care depaseste perimetrul trupului si in anumite conditii poate fi proiectata in spatiu la distante mari, este influentata de trup, suflet, spirit si le influenteaza pe acestea, este sensibila la gandurile si mai ales sentimentele purtatorului ei, avand un caracter pulsatil, se interesecteaza cu energii de acelasi fel, influentandu-le sau fiind influentata de acestea, cu cat concentrarea si puritatea ei este mai mare cu atat starea de santate a purtatorului ei este mai buna. O fapta buna declanseaza urmatorul mecanism:

-corpul eteric fiind sensibil la senimentele purtatorului sau, acumuleaza sentimentul de recunostinta;

-intrucat sentimentul de recunostinta este adresat unei persoane cu propriul ei corp eteric, primul se intersecteaza cu acesta incarcandul cu energie eterica pura si de aici intarirea starii de santate si favorizarea vindecarii.

De aceea nu obosesc sa recomand mai ales bolavilor de afectiuni cronice ca preocuparea pentru fapte bune sa le devina un mod de viata.

Spatiul de aplicare al “autoterapiei” este extrem de vast, numai bunavointa sa fie, incepand de la ceaiul dus unui bolnav, scrierea unei scrisori, lectura saptamanala facuta unui om bolnav, ajutor la sapatul gradinii, plantatul unui pom, o rochita pentru o fetita nevoiasa, un sfat bun si pot continua inca mult.

Deci faptele bune trebuie sa constituie o preocupare zilnica si permanenta, nu una ocazionala, de Duminica sau alte sarbatori.

Faptele bune, fac sa dispara egoismul constatat la majoritatea suferinzilor, care fara sa-si dea seama asteapta compatimirea si ajutorul celor din jur si cand nu reusesc sa o provoace exagereaza gravitatea bolii, ingroasa simtomele, inventeaza altele, vorbesc tot timpul despre boala lor, toate acestea cu repercursiuni negative deoarece intervine fenomenul de autosugetie, ori preocupandu-se de necazurile altora atentia le este abatuta de la propria lor persoana.

Faptele bune, devenite mod de viata genereaza ganduri pozitive.

Budha spunea “Suntem ceea ce gandim.”

Gandurile negative, pesimiste, de invidie, ura, rautate, ne imbolnavesc, deoarece nu se pot exprima decat intr-un trup bolnav, pe cand cele pozitive, de bunatate, de simpatie, de ingaduinta, iubire, conserva si conduc la sanatate.

Aplicand aceasta autoterapie, dupa un timp cel in cauza, va observa in sinea sa o transformare mintala si organica – mai intai o sa se vada asa cum este in realitate, apoi o sa caute sa se debaraseze de o serie de greutati morale si incet, incet, o sa-l cuprinda o pace interioara care-l va conduce la o astfel de armonizare a activitatilor nervoase si morale incat o sa suporte boala mult mai usor si chiar o sa se debaraseze de ea. Totodata va constata ca se gandeste la dansul cu bucurie, ca doreste ca toti cei din jurul sau sa fie bucurosi, aplicand astfel perceptul maicii Tereza “Cauta ca oricine are de a face cu tine sa fie mai fericit decat inainte de a te fi cunoscut”.

Cineva imi va spune ca putini sunt aceia care vor sa respecte intrutotul aceste recomandari si este adevarat deoarece acest mod de viata, de comportament, este greu de realizat fara un suport moral si de idei.

“Cred ca gandurile si faptele bune nu pot avea oamenii in mod statornic, daca vointa lor nu este intarita de o ferma credinta in Dumnezeu care mi s-a aratat prin Hristos”, citez cateva randuri din o scrisoare a parintelui profesor Dumitru Staniloaie cu privire la “autoterapia binelui”.

As vrea sa fiu bine inteles. Aceste randuri nu sunt o incercare de prozelitism pentru o anume religie – convingerea mea este ca a fi sau nu credincios este o problema personala, legata de eu, personalitate si pana la urma o optiune, insa sunt incredintat ca omul credincios beneficiaza de un suport enorm in lupta necazurilor si a bolii.

Omul credincios, convins ca are alaturi si in sinea sa pe Dumnezeu si ca viata nu este decat un infim fragment dintr-o existenta care poate fi vesnica, este ferit de cei doi factori agravanti ai bolii: sentimentul de singuratate si teama de moarte.

Sa nu uitam ca vindecarile lui Iisus, doctorul suprem al sufletelor si trupurilor au fost conditionate de credinta bolnavilor sau celor apropiati acestora.

Emanuel Milinga sustine “Credinta in Dumnezeu si rugaciunea vindeca bolile”.

Celebrul Alexis Carrel conducand la Lourdes pe bolnava Maria Bailly si asistand la miraculoasa ei vindecare, a conceput lucrarea puterea rugaciunii in care arata ca rugaciunea sincera si staruitoare, fara conditii si devenita mod de viata, are o mare influenta pozitiva asupra starii de sanatate.

Filosoful crestin Blaise Pascal a conceput o rugaciune pentru buna folosire a bolii, care nu trebuie sa fie considerata un rau absolut, deoarece poate aduce avantaje de ordin spiritual, printr-o experienta de cunoastere practica si filosofica care pretinde reorganizarea vietii.

Rugaciunea este un mod de dialog cu Divinitatea si ca atare un factor de amplificare si imbogatire a spiritului, care influenteaza hotarator celelalte componente ale omului, pretinzand o confudare in propria fiinta si asteptarea ca receptor a semnalelor Divine, cu precizarea ca pentru cel credincios rugaciunea este obligatorie in timp ce revelatia este facultativa.

Rugaciunea va fi simpla, scurta si fara conditii, repetata de atatea ori pana cand dispare din minte si se contopeste cu fiinta. Este o respiratie a spiritului.

Sfantul Dominic spunea ca intalnirea cu Dumnezeu are loc la incrucisarea intre trupul si spiritul omului in timpul rugaciunii.

Sfantul Macarie intrebat cum trebuie sa ne rugam a raspuns “Nu este nevoie de multe cuvinte. Ajunge sa ridici mainile la cer.”

Profesorul parinte Dumitru Staniloaie scrie “Rugaciunea este deci teologia cea mai completa, teoria condusa spre scopul sau. Prin rugaciune nu se mai ramane la o speculatie asupra lui Dumnezeu sau asupra credintei, se face experienta lui Dumnezeu in manifestarea energiei sale, puterea care raspunde rugaciunii mareste in om setea de rugaciune sau face experienta actiunii salvatoare a lui Dumnezeu, in toata puterea Sa.”

Sursa: Viorel Olivian Pascanu – Tratament Naturist Integral